Voi tot vreți la pensie?

Mi-o amintesc pe mama acum 20 de ani (era de vârsta mea), spunea ades că nu crede să ajungă la pensie. Luna viitoare mama atinge vârsta de pensionare și de anul trecut m-a anunțat că intenționează să lucreze mai departe. Mama mea e vânzătoare de meserie. A lucrat ceva timp vânzătoare, apoi dădacă la grădiniță, bucătăreasă la brigada de tractoare și restul vieții – tutunăreasă. De doi ani lucrează într-o întreprindere moldo-franceză de prelucrare a nucilor. Ea se bucură că va putea lucra, pentru că nu se poate lăsa în nădejdea pensiei, citat închis.

Tatăl meu nu a vorbit niciodată de pensionare. Încă nu împlinise 40 de ani când s-au destrămat colhozurile și odată cu ele s-a închis și pilorama lui. El e tâmplar și de mai bine de 20 de ani luptă cu depresia cauzată de destrămarea brigăzii în care a lucrat. Pe parcursul acestor ani, aproape toți colegii lui au decedat. Majoritatea, asemeni lui, au căzut în patima alcoolului când li s-a destrămat brigada. Opt ani în urmă  tata a avut puterea să renunțe la acest viciu, dar sănătatea lui a fost deja prejudiciată. Tata are 60 de ani și nu vorbește nici azi de pensionare, nici măcar în glumă, își exercită în continuare meseria, dar deja pe cont propriu. Îi place meseria lui, dar nu este pe deplin mulțumit, depresia lui continuă pentru că nu mai are posibilitatea să lucreze într-un colectiv: să facă planuri, adunări, măsurări, să polemizeze…

Una dintre cele mai bune prietene și colege ale mele împlinește în toamnă vârsta de pensionare (suntem născute în aceeși zi, la o distanță de 20 de ani). De vreo doi ani îmi bâzâie incontinuu că abia așteaptă să iasă la pensie. De fiecare dată când atinge acest subiect, îi spun că iar cochetează, pentru că nu cred că va putea renunța la serviciul ei, de care se vede cu ochiul liber că este mai mult decât atașată. A muncit aici 37 de ani. Iar drept răspuns ea nu găsește altceva să-mi spună decât: ”Лилика, да з****ли меня эти ваши кошки”. Pe lângă funcția pe care o deține, ea îngrijește, hrănește și alintă vreo 30 de pisici și un câine la teatru. Benevol. Tot ea le plodește, deastfel. Iar de hrănit le hrănește de 3 ori pe zi, la ore fixe și le aduce mâncare și în week-end. În ultima perioadă mă tem că nu glumește, mornăie tot mai des. Mi-a spus că se retrage să-și scrie memoriile. Intenționat nu mă rup să-i hrănesc după orar pisicile la teatru, deși le mai alint din când în când. O știu eu pe dânsa, cum vede că are în grija cui lăsa frăsânele, se pensionează fără remușcări.

Duminică am ieșit în oraș cu două doamne, rude prin alianță, care deja sunt la pensie. Am atins în treacăt subiectul pensionării. Și pentru ele pensionarea este o etapă așteptată și binemeritată, dar ingrată din considerentul îndemnizației mizerabile. Ele consideră umilitor faptul că persoanele ajunse la vârsta pensionării sunt nevoite să lucreze, pentru că pensia lunară nu le ajunge să-și acopere minimul necesar pentru trei săptămâni măcar. Iar la vârsta când ar trebui să se bucure de viață, de roadele muncii depuse ca statul să prospere, ajung să-și blesteme zilele.

Altul însă e răspunsul pe care eu mi-am propus să-l aflu. Am încercat să înțeleg, dacă ar fi să excludem factorul financiar care, recunosc, este vital, dar dacă am face abstracție de el, câți dintre noi ar vrea să-și continue munca?

Până la acest moment eu mă consider făcând parte din altă categorie, a celor care, dacă ating vârsta de pensionare, s-o ignore cu insistență (poate institnctiv mi-e frică de îndemnizația care  îmi va reveni). Cunosc cazuri când unele persoane au făcut depresie când au fost pensionate. Știu artiști care s-au sinucis din această cauză. Dar și cazuri fericite de artiști care își exercită meseria cu multă dăruire și la pensie (chiar dacă această dăruire nu e pe merit apreciată financiar). Activează și la vârsta de 70, 80 și chiar 90 de ani, cazul lui Radu Beligan pe care am avut onoarea să-l cunosc.

Și mă/vă întreb: oare toți pensionarii care lucrează, o fac pentru că nu supraviețuiesc dintr-o mizerabilă pensie, sau pentru că nu se pot despărți de o meserie dragă, de o îndeletnicire preferată, de o pasiune?

Mai există persoane care își iubesc munca, meseria cu pasiune? Dar cu atâta pasiune, încât să nu poată renunța la ea, chiar dacă pentru a continua să o exercite, trebuie să cumuleze și cu munci nu într-atât de preferate, dar care le echilibrează cât de cât veniturile care le asigură existența?