EL însă ne-a iertat

Am făcut la Radio Antena C o emisiune pentru familie. Un radiomagazin intitulat BAROMETRU, care era difuzat sâmbăta – cea mai faină zi a săptămânii! A durat şapte ani şi ceva, din 11 septembrie 1999 până în ianuarie 2007 şi a fost o perioadă minunată. O perioadă în care mi-am dezvoltat nişte abilităţi şi obiceiuri de care nu mă pot rupe şi nici nu ard de dorinţă să o fac. Mai verific şi azi o adresă – barometrunou@yahoo.com, mai vin acolo mesaje, preponderent pentru rubrica Sentimente – mesaje despre oameni şi poveştile lor de viaţă.

Poveştile de viaţă ale oamenilor m-au fascinat dintotdeauna. Recunosc, pe parcursul celor şapte ani am retrăit multe din emoţiile pe care le conţineau răvaşele ascultătorilor. Am trăit şi eu cu iubirile, dezamăgirile, speranţele şi visele lor. Am încercat să-i ajut pe alţii să-şi recapete speranţa, să viseze din nou, să înveţe a vorbi despre ceea ce-i frământă şi să înveţe să depăşească probelemele, să-şi recapete încrederea în oameni.

Azi mă confrunt cu o dilemă ruptă parcă din răvaşele pe care le citeam sâmbătă de sâmbătă la Sentimente. M-a trădat o persoană apropiată. Am crezut că voi învăţa să trăiesc cu această trădare. Mi-am spus că să ierte poate doar o inimă nobilă şi mi-am încercat inima … de nobleţe. De ce, totuşi, o fi atât de dificil?

Acea persoană apropiată pe care o tratez cu suspiciune, deşi, aşa cum îi sfătuiam pe alţii, ar fi fost minunat să pot depăşi şi să o copleşesc cu încrederea mea, deci, acea persoană mi-a reproşat că nu voi înceta niciodată s-o bănuiesc. Mi-e o frică teribilă de faptul că s-ar putea să aibă dreptate.

Ştiu că nu mai putem interveni în trecutul nostru. Nu tânjesc după trecut şi n-aş fi vrut să întorc nimic – chiar dacă trecutul a fost minunat. Consider, asemeni înţeleptului, că viaţa trebuie trăită învăţând din trecut şi privind înainte. Şi, totuşi, sunt două lucruri pe care aş vrea să le pot întoarce – pe unul dintre fraţii mei, plecat prematur din viaţă… şi al doilea – să opresc timpul exact în momentul în care acea persoană nu s-a gândit că mă poate răni. Aş opri timpul în acel moment ca să-i dau o şansă să se mai gândească o dată. Nu sunt sigură că ar fi ales gândindu-se la mine, dar, poate ar fi ales… gândindu-se. Probabil exagerez şi o fac şi egoism. Oamenii au dreptul să facă uneori fapte şi fără să gândească la alţii. De ce primul gând care ar fi trebuit să-i treacă prin minte ar fi fost îndreptat spre mine?

Ştiu că într-o bună zi şi prezentul va deveni trecut. Şi noi vom fi trecut odată. Şi priorităţile se vor schimba. Există, totuşi, oameni, momente şi întâmplări în viaţa noastră care ne rescriu comportamentul. Oameni, pe care, poate nu-i vom cunoaşte niciodată ne pot da peste cap toată viaţa. Cel mai interesant e că de astfel de incidente nu e nimeni ferit, pentru că n-ai cum trece prin viaţa ca raţa prin baltă – fără să-ţi uzi penele. Şi în astfel de momente ce altă alegere avem decât să ne regândim schema după care ne urmăm existenţa sau să ne lăsăm luaţi de vârtej şi să nu ne mai oprim decât atunci când se rupe aţa?