Zdreanţă

Căţeluşul pe care văd în fiecare dimineaţă şi seară şi care păzeşte scara vecină, semănă cu o zdreanţă, asta este asocierea pe care o fac ori decâte ori îl văd. E un căţeluş mic, un Bishon de culoarea piersicii. Îl cunosc de vreo zece luni încoace, de când m-am mutat pe Coşbuc 3. Până mai ieri am crezut că stăpânii îl lasă să se plimbe singur şi m-am mirat: ce căţeluş ascultător şi isteţ, nu se depărtează niciodată mai mult de 10-15 metri de la scară, probabil stăpâni îl urmăresc de la geam şi el ştie că nu vor să-l piardă din vedere.
Iarna asta am avut o vagă bănuială că Zdreanţă a fost alungat de acasă, pentru că l-am văzut neîngrijit şi schelălăind, după sunetele pe care le scotea am înţeles că sunt de foame. Odată cu venirea primăverii Zdreanţă s-a mai înviorat şi aleargă bucuros în întâmpinarea tuturor celor care intră în curte. Dar, imediat ce vede pe cineva apropiindu-se de scara blocului latră, de parcă ar vrea să-i atenţioneze că scara asta are un stăpân.
De Paşte am aflat de la „generalul ” scării noastre, bunica Iulia, că Zdreanţă a fost alungat de stăpâni, după ce aceştia au făcut reparaţie în apartament. Bunica Iulia care creşte câteva pisici, se apucă cu mâna de inimă când vorbeşte despre Zdreanţă şi face referiri nu tocmai flatante la adresa foştilor stăpâini ai căţelului, pe care ea îl miluieşte cu ce poate, îl ceartă sau îl laudă. Dar Zdreanţă nu-şi părăseşte stăpânii, continuă să-şi facă datoria, să păzească scară, chiar dacă nu e un câine de pază. Eu mă întreb: cu ce inimă ies şi intră în scara blocului în fiecare zi foştii stăpâni ai lui Zdreanţă?
În fiecare zi, căţeluşul chircit de foame, cu spatele ajuns să semene cu un semn de întrebare, aleargă în faţa scării. Nu se depărtează, probabil, în speranţa că în orice clipă pot ieşi stăpânii lui, care s-au răzgândit şi îl vor chema acasă. Şi dacă ei îl caută, iar el umblă brambura prin alte curţi, fugărind mâţele? Nu, el e întotdeauna acolo, pregătit să se întoarcă, să ierte şi să iubească. Şi ei îl vor mângâia pe creştet, şi-i vor spune: „bun, băiat, bun”, şi îi vor aşterne un ţol curat, şi-l vor hrăni din vechea lui farfurie, evident că nu au aruncat-o! Şi-l vor îmbăia, şi-i vor pieptăna buclele de culoarea piersicii cu vechea lui perie…
Iar pe mine, de bună dimineaţă, mă sâcâie o melodie, un cântec de-al Irinei Loghin: „Şi te-ntreb acum pe tine/ Cine-i om şi cine-i câine”?